1. Ma numesc Alina - Ramona

Din categoria se stie dar nu prea conteaza...

"Exista opinia ca relansarea economica sta in taierea cheltuielilor cu salariile de la stat, dar problema reala este de fapt nivelul de competenta tot mai redus al celor care administreaza banii publici din cauza lipsei de transparenta la angajare.

Romania se imparte in doua: intre oamenii care au fost angajati cu CV, pe baza de concurs, majoritari in companii private si cei angajati pe baza de tata-mama-nasul-seful-de-partid, majoritari la stat, iar angajatii cu CV ii duc in spate pe ceilalti.

Absorbtia redusa a fondurilor comunitare, banii risipiti pe infrastructura sau scaderea economiei sunt chestiuni grave. Dar inundarea zi de zi a sectorului public cu oameni a caror principala preocupare este acumularea de bani in conturile personale si nu viata comunitatii este ceea ce scufunda Romania zi de zi."

Sursa: Ziarul Financiar

Am reusit in sfarsit sa gasesc template-ul pe care il cautam. Asta e definitiv!

Am acceptat provocarea de a-mi folosi imaginatia si de a continua povestea dupa prima fraza.

Mi-am schimbat după cum se vede template-ul blog-ului. Nu ar fi fost mare lucru daca ar fi trebuit să selectez unul gata făcut însă pe ăsta l-am muncit. Am prelucrat imaginile, culorile, fontul direct în html. Mă cam doare capul şi mintea de atâta concentrare dar merită.

Abia aştept să ies din casă astăzi. Chiar dacă vremea e cam posomorâtă afară ştiu că o să mă simt bine mai ales că nu le-am mai văzut pe fete de foarte mult timp.

Am încercat astăzi să aflu ce s-a mai întâmplat prin lume de când nu am mai ieşit. Mă simt izolată, parcă aş fi pe Marte. S-au întâmplat multe se pare şi abia aştept să aflu exact ce. M-au intrigat lucrurile pe care le-am spicuit de pe bloguri.

Acum mă uit la emisiunea cu Nae Lăzărescu şi Vasile Moraru, puţin umor de bun gust. Am descoperit site-ul lui Mihai Bendeac, l-am găsit pe blogul lui M. (:*)

Melodia potrivită pentru astăzi: Smiley - Plec pe Marte



Noapte bună!

Miss ya'!
A.R.

P.S: Am invatat sa modific chestii in html :D what can I say? I'm smarter than yesterday. :))

Într-o notă nostalgică postez melodia Celiei Cruz. Îmi este dor de perioada în care mergeam la şcoala de dans.

Tradiţia spune că ouăle şi cozonacul se pregătesc in Joia mare, personal nu am respectat lucrul acesta niciodată. Pregătesc totul în ajun. Anul acesta a fost mai provocator având în vedere răceala pe care am căpătat-o însă rezultatul a fost satisfăcător. Cel puţin cozonacii mi-au ieşit mai buni ca niciodată.

În ultimii ani sărbătorile nu mai sunt cum erau pe vremea când eram un copil. S-au schimbat timpurile sau ne-am schimbat noi?

Obişnuiam să aştept cu nerăbdare prima zi de Paşte, când moţăiam în pat cu scopul deliberat de a lua banii din cănuţa care ne aştepta pe mine şi surorile mele împreuna cu un ou roşu. Se spune că în dimineaţa Sfintelui Paşte, oamenii pun într-o cană cu apă monezi şi un ou roşu cu care se spală pe faţă. Cei care respectă tradiţia vor fi în anul respectiv tari ca fierul (precum monezile)şi sănătoşi şi roşii în obraji precum oul roşu. Ştiam că orice ar fi mama avea să împartă frăţeşte bănuţii însă tot rămâneam hotărâtă să ma trezesc ultima. Mă foiam pe toate părţile, iar mirosul de cozonac mă provoca să sar din pat şi să mă duc la bucătărie. Cozonacul a fost întotdeauna o ispită mai puternică decât argintul în cazul meu.

Anii au trecut şi acum acele zile au rămas întipărite în memorie şi atât. De ce nu mai sunt sărbătorile ca altădată?

Sărbătoarea Sfintelui Paşte presupune sărbătorirea Învierii lui Iisus şi sfârşitul postului (pentru cei care au ţinut post evident). Ei bine postul face diferenţa!

Postul înseamnă nu doar abţinerea de la alimente considerate de dulce ci mai cu seamă abţinerea de la păcat. Fiind copii, nu săvârşim păcate majore în mod voit (sau cel puţin aşa era pe vremea mea, în ziua de astăzi lucrurile sunt diferite), suntem cum se spune curaţi sufleteşte. Părinţii ne controlează alimentaţia şi chiar dacă ne ţineau la regim măcar o săptămână înaintea Paştelui asta ne determina să fim nerăbdători să îl sărbătorim – chiar dacă sărbatoream festinul şi nu Învierea Domnului – ne lăsam duşi la Biserică şi ne împărtăşeam pentru că ştiam că vom primi o recompensă. Astfel această sărbătoare avea un impact asupra noastră.

Astăzi, devenind adulţi, sărbătorim zilele libere, în care este legal să stai şi să mănânci toată ziua tot felul de bucate. Nu contează faptul că nu am ţinut post şi că ne-am fi putut bucura de aceleaşi mâncăruri în orice altă zi deoarece ne întrece spiritul de turmă.

Şi ca să răspund la întrebarea pe care am lansat-o la început, ţin să vă spun care este diferenţa. E vorba de sentimentele pe care aceasta le naşte în noi. Copii fiind, ne simţeam mai buni pentru că era o sărbătoare pe care o petreceam cu familia, pentru că am fost lăudaţi de Părinte că am asistat la slujbă şi ne-am împărtăşit. Ca adult, ne simţim ... ghiftuiţi şi cam atât. Şi măcar dacă am fi ghiftuiţi sufleteşte însă, stomacul, fierea şi ficatul sunt cele care ne duc la Urgenţe.

Paşte Fericit vă doresc şi să staţi departe de spitale.

Conştiinţă vă doresc să aveţi!

A.R.

Se ştie faptul că social media este un adevărat trend în zilele noastre. În încercarea de a studia fenomenul una din concluzii este faptul că tinerii îşi petrec majoritatea timpului pe internet. Apariţia gadget-urilor ne îndeamnă să utilizăm cât mai mult tehnologia. Dilema la care mă gândesc este următoarea: sunt populate aceste medii sociale datorită relevanţei, a utilităţii sau este vorba de fenomenul cunoscut şi sub denumirea: spiritul de turmă?

Am survolat aceste medii sociale şi am tras câteva cocluzii. Din punctul meu de vedere, acestea au fost create de către persoane cu scop utilitar ce vizau un grup restrâns. Posibilitatea de a-l extinde a venit odată cu dorinţa de a avea mai mult. Fiecare mediu social capată reputaţia conform utilizatorilor care îl folosesc. Astfel un mediu social ce se dorea a fi caracterizat de profesionalism ajunge cu timpul să devină unul caracterizat în esenţă de membri inculţi să spunem. O dată invadat acest spaţiu, cei care îşi doresc cu adevărat să socializeze cu persoane ce au acelaşi grad intelectual părăsesc mediul nociv şi se îndreaptă spre un altul.

Facebook de exemplu este caracterizat ca fiind un mediu serios şi care este în continuă expansiune. Faptul că este un mediu serios a fost şi motivul pentru care am acceptat să îmi fac cont însă cea de-a doua caracteristică deşi benefică ar spune alţii, personal nu consider asta. Deaceea am şi recurs la alte medii sociale profesioniste precum linkedin şi octo pe plan naţional.

Interesul meu era să fac parte dintr-o reţea socială care să prezinte anumite caracteristici: profesionalism, seriozitate, persoane cu o inteligentă atât emoţională cât şi cognitivă ridicată. Ei bine, cum m-ar putea ajuta pe mine faptul că am acces la o platformă la care mai are acces şi ... restul lumii? Cu riscul de a părea snoabă, consider că ar trebui păstrate anumite ierarhii.

Am fost la o expoziţie de fotografii. Pe uşă era scris “Intrarea liberă!”. Erau expuse fotografii atârnate cu aţă şi cleme de hârtie, colţurile îndoite. Erau aşezate aleatoriu pe peretele alb cu var scorojit. Unul dintre artişti mi-a explicat tehnicile folosite de fotografi şi modul în care sunt selectate exponatele.

Omenii sunt fiinţe curioase, aşa că am dorit să ştim ce trebuie să facă o persoană ca să îşi poată expune munca. Ca în orice domeniu, începem cu teoria aşa că mai întâi urmăm cursuri, începem să exersăm până ne perfecţionăm. Începem să fim încrezători în munca noastă, suntem uimiţi de efectele pe care le-am creat, descifrăm povestea pe care o ascunde şi ne imaginăm deja oameni, desluşind aceeaşi poveste, admirând opera noastră.

Revenind puţin la realitate, ca să ajungi să expui trebuie să cotizezi o anumită sumă de bani iar exponatele nu sunt capodoperele tale ci, pozele pe care le alege maestrul, nu neaparat cele care te reprezintă, cele la care ai visat.

Am văzut fotografii cu adevărat reuşite în care totul se potrivea, culoarea, umbrele, unghiul şi am mai văzut poze … prelucrate in photoshop. Nu sunt expertă în artă însă pot face distincţie între original şi prelucrat, între geniu şi trişor.

- din categoria off-line -

Luna septembrie, ziua 20, ora 2:24, trenul cu ruta Timişoara – Bucureşti a deraiat în apropierea localităţii Cârcea.

19 Septembrie, orele trecute de 23, trenul a oprit în gară la Băile Herculane. Vroiam să stau în vagonul 4 însă colegii au ales vagonul 6 aşa că m-am conformat. A fost o decizie înţeleaptă, aveam să aflu câteva ore mai târziu.

După 4 zile de conferinţă în care am dormit câteva ore, o noapte pe tren era perfectă pentru a ne recăpăta forţele. În ultimii 2 ani, am călătorit mult cu trenul , am fost în diferite colţuri ale ţării, am petrecut şi 18 ore pe tren şi niciodată nu am avut nici un fel de probleme, ba chiar totul a fost mai mult decât bine. Legături prinse la minut, bunăvoinţa personalului cand întârziam cu căratul bagajelor şi în momente în care erau diferite probleme tehnice sau de alta natură. Însă, cum se spune: niciodată să nu spui niciodată. Trenul parcă zbura, era un zgomot specific şi foarte accentuat. M-am trezit când a oprit în gară la Craiova şi am încercat să adorm, însă ceva scârţâia foarte tare, simţeam că trenul merge cu viteză şi chiar mă gândeam că e posibil să deraieze însă ce şanse erau?

Dintr-odată s-a oprit brusc. Am deschis ochii şi bagajele zburau prin compatiment, unul aproape m-a lovit. O colegă a început să plângă, am încercat să o calmez în timp ce auzeam persoane spunând că a deraiat trenul. Nu i-am crezut, nu am vrut să îi cred, eram prea obosită să mă văd într-o astfel de situaţie. M-am uitat pe geam, era întuneric...şi atât. Ni s-a spus să coborâm repede din tren pentru că alunecă pe o parte. Crezând că sunt doar persoane isterice am închis ochii încercând să găsesc puţină linişte în tot haosul. Toţi colegii mei din vagon s-au grăbit să coboare, evident nu puteam rămâne acolo singură aşa că i-am urmat. Abia ieşind pe coridor am observat că trenul efectiv era înclinat iar când am vrut să cobor mi-am dat seama că era o distanţă de aproximativ 1,5 metri până la pământ.

Când ne-am asigurat că toţi delegaţii din Galaţi sunt bine, fetele au rămas la bagaje iar băieţii au mers să ajute. Era 2:42 când m-am uitat la ceas, era noapte, în dreapta deal, în stânga vale, în faţă un vagon bloca celelalte şini de tren, în spate undeva era Craiova...se mai vedea o luminiţă. Când au venit şi ceilalţi am observat pe cer lumini, erau pompierii, salvarea şi poliţia în capătul opus. Nu aveam cum să ajungem. Între timp mi-am dat seama că am uitat ceva aşa că am ajutat o colegă să urce în tren. A venit atunci un bărbat care încerca să descopere ce s-a întâmplat, a luminat porţiunea de şine ce se afla în dreapta mea şi mi-a spus: “Vezi? Şuruburile sunt unse cu ulei, unele sunt date la o parte...ăsta nu a fost un accident”. Nu ştiu ce am simţit în momentul respectiv; să fie teroare pentru că cineva a atentat la viaţa atâtor persoane, să fie entuziasm pentru că am aflat prima informaţia aceasta şi măcar nu am fost victima întâmplării sau a infrastructurii proaste? Tot ce se poate.

Pompierii au facut cărare printre crengile încâlcite ale copacilor. A fost ca un montagne russe până am ajuns la strada principală. Au fost multe discuţii cu privire la intervenţia pompierilor, că a durat foarte mult până au venit, că nu au prioritizat cum trebuie însă personal sunt foarte mulţumită de intervenţia lor. Nu doar ne-au ajutat să ieşim de acolo ci au fost şi empatici. Ne-a fost asigurat transportul până în Caracal de unde am mers cu trenul până în Bucureşti, trenul de Galaţi ne-a aşteptat 45 de minute.

Orice neplăceri cauzate de incident nu au venit din partea CFR-ului, a politiei, a pompierilor sau oricăror alte autorităţi publice ci din partea semenilor noştri. Din momentul în care am ajuns în Caracal şi până am ajuns acasă am purtat emblema “deraiaţii” şi am auzit în jur doar persoane care îşi plângeau de milă şi ne învinuiau tot pe noi, deraiaţii, de faptul că trenurile au întârziere.

Eu eram cuprinsă de o stare de bine, de speranţă, de visul la ziua de mâine, de faptul că ajungeam puţin mai târziu acasă dar mama avea să mă vadă întreagă în timp ce, oamenii din jur erau furioşi, agitaţi pentru că au trebuit să aştepte cu 5 minute mai mult în sala de aşteptare sau acasă şi să ia un alt tren sau mijloc de transport.
Cauza deraierii: un fost angajat concediat de CFR!

Astăzi sunt concediaţi 10 000. Care este garanţia unei „Călătorii placute!” ca să nu mai vorbim de siguranţă?

Scris pe 9 Martie 2010.
A.R.

Nu am mai scris de ceva vreme. Am redus drastic timpul pe care il petrec in fata calculatorului.

Pe langa miile de probleme pe care a trebuit sa le rezolv si care nu se mai termina am reusit sa termin si cartea pe care am pomenit-o intr-un post anterior. Am fost placut surprinsa de complexitatea romanului si chiar m-am gandit sa ii fac o recenzie (to be continued...).

Din colectia "Vine, vine primavara", vremea incepe sa fie din ce in ce mai frumoasa si ma indeamna sa ies din casa chiar daca raceala m-a doborat zilele astea.

Am cateva articole off-line pe care le voi posta in curand si pe blog.

brb,
A.R.