"Si ce! Si ce! Nu trebuie sa te complici! Trebuie sa le spui lucrurilor pe nume. Iubesti si, dupa aia, nu mai iubesti." – Francoise Sagan

Cu timpul, iubirea dispare.

La început totul este frumos, chiar şi tu. Nu-ţi vine să crezi că eşti aşa îndrăgostit. Fiecare zi îşi poartă mica încurcătură de miracole. Nimeni de pe faţa pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; şi e simplă: este un chip. Universul zâmbeşte. Timp de un an, viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezele cu ninsoare. Scrii cărţi pe această temă. Te căsătoreşti, cât mai iute posibil – de ce să stai pe gânduri, dacă eşti fericit? Gândurile te întristează, viaţa este cea care trebuie să învingă.

În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Eşti mândru de înţelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului. Îţi înţelegi soţia din priviri; ce bucurie să simţi că eşti una cu ea. Pe stradă, lumea crede că nevasta îţi e soră; chestia asta te flatează dar te şi lucrează. Faceţi dragoste din ce în ce mai rar şi crezi că nu e nimic grav. Eşti convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, când, de fapt, sfârşitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în faţa amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar eşti sigur oare că te recunoşti pe tine însuţi în cel ce îşi recită lecţia învăţată papagaliceşte şi se abţine să se uite după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii?